Casa mea de vis e simpla, dar speciala. Are o gradina mare, verde in care zburda liber gaini de matase.

miercuri, 19 noiembrie 2014

Un marinar cu ganduri multe!

         Cand eram mai mica, vedeam mereu vara vapoarele de croaziera ce navigau pe Dunare si se opreau in micul nostru port. Si in universul meu banal si plictisitor de scolarita ce nu iesea din rutina ei imi imaginam cum ar putea fi acolo pe vas, in toata agitatia aia din care ieseau glasurile unor oameni fericiti. Imi imaginam ca si cei care lucreaza acolo sunt fericiti.
         Asa ca devenise cumva visul meu pe care nu ma vedeam suficient de curajoasa sa-l urmez, dar pe care mi-l sustineam cu mandrie ca o alternativa de care m-as fi putut agata atunci cand nimic altceva n-ar fi mers.
         Si sigur ca n-a mers nimic sau poate n-am avut rabdare sa fac sa mearga. Si mergand pe premiza tanarului nerabdator: " decat sclav pe bani putini in tara, mai bine sclav pe bani multi in afara", am plecat. N-am avut nicio emotie cand am mers prima data cu avionul, cand m-am cazat intr-un hotel dintr-o alta tara si nici macar noaptea n-am avut probleme cu somnul. Parca nu-mi venea sa cred ca pot sa ajung la destinatie, ca pot sa ajung cu piciorul pe vas si sa ma integrez in lumea aia. Atunci am avut prima mea emotie, cand am vazut-o prima data intrand in port.
A fost o experienta cu de toate. Cu oameni frumosi, cu manageri stresati, cu colegi saritori, cu colegi indiferenti, cu petreceri, multe orase si tari, cu pahare de vin, filozofeala si multa ciocolata. Multa.
Si a fost un regim aproape militar. Cu program si reguli stricte, cu tot felul de simulari de urgenta cu si fara pasageri, abandonari de nava si cautari de bomba( doar exercitii, din fericire!).
In fiecare luna imi spuneam ca mai rezist putin pana ajungem in Marea Mediterana ca sa ma coste biletul de avion mai putin spre casa. Am rezistat patru luni in Nordul Europei, apoi mi-am spus ca daca tot am stat pana acum, ce mai sunt alea doua luni? Ma trezeam dimineata ca un robot, dar zambeam in sinea mea zicandu-mi ca n-am sa mai fac asta niciodata, ca in curand plec acasa si-mi continui viata mea de om fericit si liber, atat cat se poate, si zic mersi. Tanjeam dupa orele de somn, dupa mancarea buna, dupa hoinaritul noaptea prin oras fara sa fiu nevoita sa ma uit la ceas. Imi spuneam mereu ca eu pot mai mult si ca in niciun caz n-ar trebui sa ma mai intorc la viata asta, pentru ca nu e viata. Vedeam atatia fraieri trecuti de 30 de ani, fara familie si perspective de viitor pe uscat, care n-au reusit sa faca nimic, si-au pierdut anii tineretii pe mare si inca-si pun sperantele tot in acest trai. "Dar pana cand???", ma intrebam.
     Si-apoi am realizat ce se intampla. Ne schimbam perceptia realitatii. Ne atasam de oamenii de langa noi atat de mult incat devenim ca o familie. Colegi, fotografi, muzicieni, ospatari, animatori,etc Toti interactionam in fiecare zi, ne lovim unul de meseria celuilalt in diverse ipostaze, colaboram, petrecem impreuna, iesim in porturi si descoperim orasele alaturi de suflete care ne-au fost alaturi si ne-au cunoscut in toate momentele noastre. Si ce m-a impresionat a fost amabilitatea si deschiderea lor lipsita de aroganta. Din contra, erau atat de altruisti si generosi incat se transformase intr-o societate aproape ideala, din acest punct de vedere. Cine a stiut sa-si adune in jurul lui un cerc de astfel de oameni, cu siguranta a plans la plecarea de pe nava. Pe mine cel putin m-au invatat cat de importanta e o imbratisare, cat de important e sa arati ca iti pasa si cat de satisfacatoare pot fi relatiile sociale, daca oamenii sunt sinceri si lipsiti de interese.
Si ce mi se pare mie inca naucitor e felul in care viata asta ne afecteaza psihologic. Inca nu m-am readaptat la realitate. Si banuiam ca o sa se intample asta.
Cu 20 de zile inainte sa vin acasa ma gandeam intr-o pauza la cel mai bun prieten pe care mi l-am facut pe vas. As putea sa scriu o carte despre el. E atat de simplu, muncitor, lipsit de rautate voluntara, generos si iubit de toata lumea, incat ma simteam privilegiata ca l-am cunoscut. El si multi alti oameni minunati ma facusera sa visez si sa-mi imaginez ca undeva intr-un univers paralel debarcam cu totii in aceeasi tara, poate in Brazilia, poate in Scotia, poate in Mauritius.
"Pauza. Open deck. Privesc de pe bancuta catre malul stancos al Frantei. E caldut spre racoare. E bine.In curand voi fi acasa. Nu ma imaginez renuntand la rutina asta frumoasa si obositoare. Mi-e teama de momentul ala in care am sa innebunesc pentru ca nu ma pot adapta la realitate si o sa-mi doresc sa ma trezesc din somn tot aici...tot langa Pit si Ema. Acolo unde sunt ei vreau sa fiu si eu. Cred ca vreau in Brazilia. Vreau unde mi-e sufletul, iar sufletul meu e strans legat de Dumnezeu. Si-L vad pe Dumnezeu in Pit. Si admir atat de mult umanitatea din el incat nu-mi vine a crede ca e real. Pentru mine caracterul lui e una dintre cele mai frumoase opere de arta la care a lucrat divinitatea. Pentru altii care nu-s obisnuiti sa aprecieze oamenii de langa ei, cu siguranta ar parea un prostanac. Asa mi-a parut si mie de fapt prima data cand l-am vazut. A intrat val valtej, n-a dat nici buna ziua, nu tu contact vizual cu viitorii colegi, nimic. Speriat de bombe. Inca are privirea aia de panicat in care zambeste doar cu dintii. Dar asa e el, si e baiat bun, in rest. Am fost un grup de filozofi care se gandeau mereu la viata. Si grupul asta m-a marcat. Pentru ca nu aveam parte de oameni ca ei acasa. Erau prietenii de care mi-a fost mereu dor, dar pe care nu-i mai intalnisem, desi stiam ca exista undeva acolo. Si din motivul asta ma intristez asa. O sa ajung acasa si o sa ma intreb daca n-a fost tot un vis. Sigur nu imi imaginez totul? Sau poate imi traiesc idealul in mintea mea. Cum sa ma detasez de ei pe vecie cand sunt atat de bucuroasa ca i-am intalnit? Arata-mi, Doamne, ca prietenia nu are limite, distante sau alte bariere. Ma incred in tine."
Si apoi o alta notita" Am vorbit cu Iris, noua chinezoaica, despre viata, tot pe bancuta de afara. Pauza de la zece. E desteapta, stii? La munca cred ca face pe proasta intentionat. Si ii prinde bine. Am vorbit despre viitor, viata pe nava, despre curajul de a face o schimbare si de a nu ne lasa prinsi in caruselul asta addictive."
Eram ferm convinsa atunci ca eu n-am sa ma mai intorc.
"Aseara am baut cu Pit in crew bar, am filozofat si am ciocnit in cinstea lui Dumnezeu pentru ca n-am mai auzit pe nimeni sa faca asta, desi el merita cel mai mult si totul i se datoreaza lui. Parca ni s-au luminat mintile bete cand am realizat asta. Ne-am distrat mult. Am niste colegi minunati, unici in felul lor, cu limba lor, cu apucaturile lor. Dupa crew bar am deschis usa spre open deck in plina furtuna, iar Pit practic a fost propulsat in perete. Ii zburau hainele de pe el, iar eu am ras de m-a durut burta si m-am asezat pe jos in timp ce filmam, desi treaba cam era serioasa. 
https://www.youtube.com/watch?v=65kl-14nGMs

Apoi mi-a dat melodia asta misto in portugheza, care ma face aproape sa vreau sa invat limba, sa ma visez iar in Brazilia aia pe care n-am s-o vad niciodata. Dar ar fi visul meu. Nu pentru ca mi-ar placea tara, ca am auzit multe nasoale despre ea, ci pentru ca oamenii sunt cei care dau farmec unui loc, prezenta si compania lor. Si simt ca mi-am trimis sufletul acolo, iar el fiind acolo la mii de km departare nu ma face decat sa-mi doresc sa-mi revad bucatile de suflet pe care le-am impartit prietenilor dragi din toate colturile lumii. Toate. Sper sa ne reunim intr-o zi si sa fim iar completi. Sau poate ca asta e rostul sufletului, sa-l divizezi in mii de bucatele si sa-l imparti prin lume. Iar purtatorii bucatilor tale de suflet sa te poarte cu ei si sa te plimbe, iar tu sa traiesti prin bucuriile lor. Of Pit, of Dev, of Ema. 
As vrea doar sa inteleg prin propria-mi intelepciune fara sa o iau razna si sa ajung la psiholog, as vrea sa inteleg daca e ok sa fie asa. Sau de ce naiba ne atasam asa unii de altii? De ce nu putem fi roboti si cand vine vorba de sentimente? De ce suntem roboti numai la munca? E ok sa traim asa intens, iar apoi sa nu ne mai intalnim niciodata? Eu simt ca nici n-ar trebui sa murim vreodata. Pentru ca suntem perfecti, iar viata va fi mereu minunata impreuna. Sau poate ca somnul nostru ne-ar infrumuseta si mai mult povestea, ca si cum existenta noastra nu poate fi impresionanta decat asa. Dar cui ii pasa? Acum sunt fericita. Fericita pentru tot ce traiesc si ce-am trait. Sper sa ne mai intalnim. Va iubesc copii!"
Dupa cum vedeti o luasem razna. Lumea aia era tot ce credeam ca am. Eram indoctrinata si hranita cu portii mici mici de fericire pentru a mi se da iluzia de bine. Si era bine. Cand nu era rau.
"Inca mi-e incert ce fac cu viata mea. Daca o sa o iau de la capat cu nava sau am sa pornesc intr-o aventura diferita. Ar trebui sa evoluez pe uscat. Ratiunea imi spune asta, inima imi spune sa ne reintalnim pe ape. Dar nu, trebuie sa fie si alta solutie. Nu. O sa ne intalnim candva in Croatia lui Ema si o sa vorbesc limba ei nasoala, sau in Brazilia si o sa vorbesc portugheza lui, sau in Mauritius si o sa vorbesc creola, iar parerea lumii nu va conta. Zic ca ei si fac ca mine. Tineretea e scurta. Uite Plamen...calatoreste si infrunta viata la 43 de ani, iar eu la 23 ma iau dupa societate. Fuck them! Ce modele imi ofera ei? Nu. De tot cacatu'. Nici nu vreau sa incep sa insir. Nici nu vreau sa deschid televizorul. Si nici nu vreau sa deschid ochii si urechile in fata lumii. Eu stiu cine sunt si pentru ce ma aflu. Stiu pentru ca eu decid, nu voi. Si n-am sa-mi sacrific visele de dragul nimanui. Mai bine ati fi mandri de mine. Pentru ca sunt altfel si ies din tipar si as putea sa defilez in curu' gol cu toate defectele la vedere fara sa imi pese ca voi ma judecati. Si da, am invatat sa ma doara in cur de parerea voastra. Epitaf. Nu vreau sa regret ca n-am trait intens atunci cand mi-am dorit-o. Iar faptul ca ma deprim si filozofez aiurea nu face decat sa-mi accentueze mandria ca sunt om si rationez si sunt fericita asa cum sunt, stii? Si-mi multumesc mintii mele creatoare ca gandesc si simt si traiesc si ma duce capatana sa astern totul pe foaie. Pentru ca da, uneori traiesc in trecut, dar toti traim cumva...pentru ca altfel nu s-ar mai face istorie la scoala!!! Asa ca e bun pentru introspectie, trebuie doar sa stii cand sa dai log out si sa-ti revii. Aia e!! "
Devenisem putin revolutionara. Odata ce-am ajuns acasa am realizat ca numai gura era de mine si nu mai aveam asa mult tupeu. Pentru ca starea asta generala ce invaluie nimicul spre care ne indreptam aici, nu face decat sa te acapareze si sa te descurajeze. Acasa nu se discuta decat despre urmatoarele nunti care se rezuma la rostul omului in viata. Sa zicem. Adica, ma regasesc si eu in idealul asta. Dar mai lasati-ma sa copilaresc, naibii! O veni si randul meu, dar cand vreau eu si cu cine vreau eu, nu la presiunile voastre stupide! Si nu fac nicio hora in fata blocului si nici paine in cap n-o sa-mi rupa nimeni! Si daca voi de aia mergeti la alte nunti, ca sa vina lumea si la ale voastre, sa fiti sanatosi, eu imi urmez inima si mai bine ma duc in munti decat sa ma iau dupa voi! Sunt iarasi revolutionara :) O sa am o nunta tipica, desigur. Cand va fi cazul si cand voi gasi ghinionistul.
Si cam asta e cu vasul.



luni, 12 august 2013

Zilele trecute..



             Zilele trecute in timp ce ma intorceam de la summer job-ul meu am avut o experienta cel putin interesanta. Eram cam obosita, mi-era foame, vroiam cat mai repede acasa, dar totusi ma opresc din mers si ma holbez in fata Casei de Cultura unde un tip o dadea cu hip hop de zor, cu atata pasiune de parca ar fi fost pe o scena cu mii de fani extaziati in jurul lui. De fapt, erau doar cativa pensionari si parinti cu copiii la plimbare care se odihneau pe banci si implicit, se uitau la spectacolul din fata lor. Si zic” Cine mai e si vedeta asta locala de se agita aici asa increzator?” Fac eu stanga imprejur, ma sprijin asa smecheraste de o bucata de beton si sfidez cu privirea "talentul" din fata mea. Baiatul le avea asa oleaca, el stie ce spunea acolo, dar atitudine avea. In schimb, in spatele lui doua mimoze m-au facut sa-mi pun palma peste cap la propriu. Pur si simplu rageau. Ei, si atunci, nici n-apuc sa-mi ascund strambatura chipului ca se apropie de mine o tipa zambitoare cu un pliant in mana. Si-mi zice” Crezi in Dumnezeu?” Si-i zic” Daca esti Martorul lui Iehova, poti sa faci pasi”. Si zice ca nu, ca e nuj ce “rahat” (turcesc) de organizatie crestina. Si zic” Nu ma intereseaza, dar ia spune-mi despre ce este vorba”. Nu prea ma interesa continutul descrierii, ci vroiam sa vad cat de bine isi zice “poezia”, asta pentru ca in aceeasi zi, o fata mi s-a balbait de cateva ori in timp ce imi prezenta niste cosmetice pentru plaja. Mna..Cred ca aveam un moment in care vroiam sa ma hranesc din oameni emotivi. Cand am vazut ca este increzatoare si relaxata, am inceput s-o sfidez si pe ea, dar cu intrebari provocatoare la adresa organizatiei pe care o reprezenta. Si nu stiu cum se face, dar un lucru chiar mi-a placut din ce a zis; poate latura mea materialista s-a simtit mai degraba incantata de cele auzite. Si anume, “cere-I lui Dumnezeu tot ce-ti doresti, fa-ti un wishlist si sa nu iti fie rusine sa ii ceri lucruri marete! Cere-i-le cu tupeu, crede in ele si roaga-te sa ti le dea. El vrea sa ne bucure ca pe niste copii”, ca asa i s-a intamplat ei, sa ceara si sa primeasca. Zic” Da, suna bine. Dar poate esti un caz special, poate n-ai cerut marea cu sarea, poate nu toti au bafta asta, plus ca uneori daca dorintele nu ni se indeplinesc la timp, facem mofturi si ne suparam. Nu prea avem noi rabdare sa asteptam sa ne pice din cer, asa ca trecem singuri la fapte.” Si totusi mi-a placut sa aud vorba aia, mi-a dat asa, ceva de care sa ma agat atunci cand nu mai am sperante. Si din vorba in vorba o dam in discutii filozofice, pentru ca nu imi place sa ma complic in discutii despre religie; mi-e de ajuns sa cred in ceva divin si atat, iar tipa a fost flexibila si s-a adaptat cu brio caracterului meu iscoditor(cel putin la ora aia). Si nu stiu cum se face, dar am vorbit o ora si jumatate cu ea. As fi putut fi acasa ca in orice alta zi dupa o tura de munca, dar eu mi-am schimbat brusc traiectoria si m-am trezit andrenata in discutii spirituale, chiar si personale, cu o necunoscuta. O necunoscuta care totusi m-a scutit de aberatii religioase si s-a transformat intr-o tanara proaspat casatorita care e fericita ca asteapta un copil. O fata cu surprinzator de multe lucruri in comun cu mine. Parca am profitat de prezenta ei si de constientizarea faptului ca n-am s-o mai vad, ca sa imi descarc sufletul de secrete si sa le dezbat fara rusinea ca voi fi judecata. A fost mereu zambitoare si mi-a oferit fara sa stie argumentele pe care le stiam deja inlauntrul meu si pe care aveam totusi nevoie sa le aud. Ne-am regasit in aceleasi pacate si am fi putut sa ne judecam reciproc, sa ne contrazicem, sa radem una de cealalta. In naivitatea mea, chiar mi-a placut latura ei umana. Pentru ca asta sunt si eu, umana, cu toate slabiciunile de rigoare.
Si discutand noi asa, aflu ca grupul acela de cantaciosi erau de fapt membri ai organizatiei lor, iar hip hop-ul ala ragusit exprima printr-o latura moderna, zic ei, idei din Biblie. A urmat o sceneta, tot cu acelasi scop, de a indemna oamenii la schimbare in bine si bla bla ..nothing new. Eu sunt constienta de intentiile lor bune, dar pana mea, mereu imi vine in minte Pariul lui Pascal. Ce sa fac? Mai bine imi tin conceptiile astea pentru mine, ca si asa, cu ele sau fara ele, viata mea pamanteana nu se schimba cu mare lucru.
Anyway, e prea sensibil subiectul ca sa il dezbat sau sa incerc sa multumesc diversitatea contra opiniilor.
Ideea e ca imi place sa vad un semn in lucrurile care ma fac sa plec zambind acasa, care ma fac sa simt ceva revelatoriu.
 Inainte sa plec am propus o imbratisare de grup, pentru ca mai era prezenta inca o fiinta, putin mai tacuta, dar pe care se citea neincrederea si tristetea. Avea nevoie si fiinta aia de o imbratisare, chiar daca habar n-am cum o cheama.
.....2be continued


marți, 23 iulie 2013

Another sunny day



Nisip, palcuri de iarba, valuri, pescarusi, muzica la casti, Tu pretutindeni. Relaxare. Meditatie. Recunostinta.
           Iti multumesc pentru vant, bronz, glasuri vesele si lipsite de griji, pentru apa, pentru bere, pentru iarba, pentru nori, ploaie, racoare, pentru muzica buna, pentru iubire si alte sentimente asociate, pentru fiori, sperante, multumesc pentru zambete, pentru dulciuri, pentru fructele acre, pentru frati, pentru internet si webcam, pentru diversitatea florei si a faunei, pentru inocenta, pentru spectacolul zilnic de pe cer, pentru Soare si protectia oferita de planete, multumesc inca o data pentru vremea asta buna si pentru ecourile copilariei care se rasfrang mereu aici pe plaja. Multumesc pentru amintiri, pentru experiente, pentru efectul metamorfozant al plimbarilor nocturne, multumesc pentru necunoscutii prietenosi, pentru singuratate si liniste, pentru paduri, pentru carti, scriitori si alti artisti, mersi pentru jocuri, chitzaieli, alintari, pentru mirosul de fan, mersi pt struguri, coacaze, zmeura, narcise si bujori, mersi pentru masa din familie, pentru muraturi, pentru mujdei, salata beuf, pentru sarbatori, daruri si zile de weekend.
          Dar mai ales iti multumesc pentru ziua de azi, pentru ca m-am trezit din somn si te simt in inima mea. Te plimbi si te bucuri cu mine, dansezi, respiri, simti, lupti, astepti si imprasti gandurile tale bune celor din maxi taxi, celor care asteapta cu tine la semafor, celor batrani, celor mari si celor mici. Multumesc ca esti aici si nu ma uiti si ma uimesti mereu facandu-ma sa ma simt atat de protejata si speciala cand aparent sansele mele sunt mici. Dar Tu esti eu, iar eu sunt Tu.
         In schimb tu, cititorule, ai putea crede ca mananc rahat. Mananc. Dinala turcesc. Smile my dear, smile, descreteste-ti fruntea si nu mai fi un nenorocit nerecunoscator, vesnic frustrat si nemultumit. Iubeste. Iubeste detaliile care formeaza intregul. 

                                                                                                                           

luni, 24 iunie 2013

Scriitorul...



Ma simt ca un scriitor fara inspiratie. Un scriitor care traieste din asta. Unu lefter si disperat. Unu care sta pe scaun in fata ferestrei, in fata zecilor de blocuri si se simte ca pe o scena alaturi de multi spectatori invizibili. Este si nu este singur. Dar e interesant sa te simti supravegheat de necunoscuti care nu te pot atinge, nu iti pot vorbi si ale caror impresii, desigur, nu le poti auzi. E ca si cu Dumnezeu.
Sunt un scriitor tipic, cu ochelari, cu pungi de fast food in jur, o camera dezordonata, dar care asculta Brian Crain si priveste la cer de parca s-ar inspira din substanta lui. Ce-o fi dincolo?  Scriitorului i-ar sta bine cu un trabuc. Daca ar avea mustata. Dar n-are. Are codite ondulate si un pahar cu lapte. Scriitorul minte.
Ar vrea sa stea acum in curtea unei case albe cocotata undeva pe un deal din Grecia, cu privelistea catre o livada de portocali care se termina abrupt in stancile ce imbratiseaza Mediterana. Sa fie vremea nasoala, ca sa se poata inspira din tensiunea ei. Oricum, acolo nimeni nu s-ar grabi sa fuga din calea unei ploi de vara.
Muzica scriitorului s-a oprit, iar constientizarea realitatii l-a readus in Romania. Fuck! 
Dar nieee...Scriitorul e recunoscator pentru tot ceea ce primeste si tot ceea ce i se ia. 

Ok. Scriitorul minte.

Update 15.07.2013
Se pare ca scriitorul chiar era supravegheat. Ca urmare, acest mesaj prins cu clestisori la geam de catre vecinul de vis-a-vis. Ce era scris acolo? Ehee..asta-i alta poveste, alta mancare de peste, intr-o alta zi..





joi, 20 iunie 2013

One sunny day



Da, si ca de obicei, mi se intampla lucruri frumoase cand ma astept mai putin. Sunt atatia ingeri care roiesc in jurul meu! Majoritatea sunt trecatori, apar din cand in cand si iti insenineaza chipul. Astia sunt ingeri. Cei care au un impact revelatoriu asupra gandirii tale.
Azi m-am dus la plaja. Hodoronc tronc, mi-am pus o rochie lunga vaporoasa, mi-am luat cearsaful de pe pat, intrucat altul nu aveam si ,"imprevizibilmente", m-am indreptat catre cea mai apropiata plaja. Ma asez intre doua toplessiste. Una de vreo 25, alta de vreo 55.
Marea era agitata, auzeam oamenii cum se jucau in valuri, tipetele lor de bucurie, barfele celor de pe plaja, glumele, pescarusii. Totul se auzea intr-o surdina cum doar la mare se aude. Toate sunetele alea se aglomerau in ceva frumos ce se rasfrangea asupra mea odata cu razele blande de soare.
Si stand eu asa, toplessista de 55 de ani ma intreaba cat e ceasul. I-am raspuns. Apoi am inceput o conversatie tipica despre vreme, oras si societate. Toplessista de 25 m-a rugat si ea sa ii pazesc cearsaful cateva minute. Daca eram baiat, as fi admirat-o in timp ce intra in apa, iar la intoarcere i-as fi cerut drept recompensa pentru sacrificiul meu o iesire la un ceai cu gheata maybe. Dar sunt fata, si eram deja andrenata in discutia cu toplessista de 55.
Tot vorbind asa, imi spune ca era deprimata, sotul mort de 10 ani, ea satula de viata, plictisita, pana cand intr-o zi s-a hotarat sa zambeasca mai mult, dar nu putea face asta fara oameni zambitori in jurul ei. Cica, de fapt, ii e cam rusine sa faca topless. Initial a crezut ca am 16 ani si a ramas uimita sa afle ca am terminat facultatea. Mi-a spus ca sunt alba ca o branza. Ca sunt firava si creata ca fiica-sa si ma cheama ca pe nepoata-sa. M-a tinut de mana la plecare ca sa ma protejeze de masini si a comentat la cei din jur exact cum o fac eu, dar in gand. Tanti era un free spirit. Mi-a oferit aceleasi sfaturi si aceleasi urari ca toti ceilalti ingeri trecatori. Cred ca asa ii identific. Nimeni nu iti ureaza aiurea de bine cu atata drag. Ingerii nu sunt opulenti, nu epateaza, au doar zambetele largi si vorbesc din inima. Ea mi-a spus ca parca m-a trimis Dumnezeu in calea ei si ca e fericita ca m-a intalnit. Iar eu crezusem acelasi lucru despre ea. Ingerii se confunda adeseori intre ei. Ne-am dat intalnire data viitoare in acelasi loc pe plaja. Eu cu o toplessista de 55 de ani :) Din pacate nu ne-am mai revazut niciodata.
  Dumnezeu n-are varsta, n-are culoare, n-are bronz, n-are meserie, n-are statut social. Dar Dumnezeu are sentimente. Asadar, e loc pentru El in inima mea.

duminică, 16 iunie 2013

Realitatea e subiectiva




Uneori si adevarul e subiectiv..
Fiecare crede ca “lumea” lui e cea mai great si cea mai right. Dar lumea asa cum o privim noi este, ghici ce? Perceputa in mod subiectiv. Asa ca, prietene, nu te amesteca in lumea altora si nu fi tu “martoru lu Iehova” sa-i convertesti pe altii la “lumea” ta. Pe cine nu lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti. Nu-ti bate capul. Daca stilul altora nu coincide cu al tau, daca aspiratiile lor sunt altele, visele si pasiunile la fel, daca tu vrei ceva, iar el altceva, nu-i face omului peri albi, lasa-l in lumea lui, daca aia ii aduce bucurie. Ca pana la urma nu traim doar pentru altii, nu traim sa-i facem fericitii pe ei. Asta e doar o vrajeala pe care o bagam la “inceput de drum”, ne dam putin silinta sa iasa bine, dupaia schimbam oamenii din jur, ii facem cum vrei noi si apoi le spunem “ Stii, nu mai esti ca la inceput”, “No shit??”. Si asa apar problemele. Cred ca totusi la un moment dat realitatile noastre corespund, si e misto sentimentul cand vezi ca cineva gandeste ca tine. Ei bine, nu esti singur in lumea ta! Lasa-i pe altii, pastreaza-le amintirea, dorestele binele si continuati drumul. Suntem prin natura egoisti, deci traim sa ne implinim idealurile.
Lasa frustrarea, nu ai puterea sa schimbi nimic, cel putin nu de unul singur, si chiar daca speri ca ai reusit, de fapt, fraierul ala pe care crezi ca l-ai invins e multumit in lumea lui, iar tu ai falsa impresie ca ai castigat. Nu poti sa intri in ratiunea lor. Nu poti sa ii faci sa vada viata prin ochii tai oricat ai incerca. Fii nepasator!!! Crede-ma!! Dauneaza cel mai putin!
Be positive, smile si continua sa mergi chiar si singur spre destinatia aia necunoscuta de care ti-e atat de teama. Daca n-ai sa mori pe drum, ii numai bine. Keep on walking, life is great!!!

vineri, 14 iunie 2013

Memories..





Mi-e dor sa aud cainele latrand in intuneric la trecatorii din drum, sa ies in curte si sa vad ca nu e nimeni la poarta noastra, ci doar trecuse un batran ce si-a ridicat palaria in semn de pace. Se aude in departare sunetul unui tractor sau tropaitul unui cal. Si stand acolo in bezna, mi-e dor sa privesc la orizont si sa vad sutele de luminite din satul invecinat. Sa ma uit spre cer, sa simt cum ma invart odata cu pamantul, sa raman uimita si sa-i spun pustiului de langa mine cat sunt de frumoase stelele lor. Iar el sa nu ma creada, sa rada de mine, pentru ca stelele alea sunt singurele pe care le cunoaste. Crede ca de oriunde se vad la fel si nu isi imagineaza ca ar fi speciale sau ca le va duce dorul vreodata. Mi-e dor sa simt mirosul porumbului din hambar, sa vad luna de dupa bolta de struguri, sa fie liniste si sa aud greierii. Si apoi sa deschid o portita mica si s-o las sa se inchida singura in urma mea, intr-o aglomeratie de ecouri metalice. Catelul sa schelalaie ca l-am lasat singur, florile sa tot doarma in jurul fantanii, iar pustiul sa tranteasca o usa de lemn spunandu-mi noapte buna. E posibil sa imi fie dor de sunetul trantirii unei usi din lemn batran? E posibil sa existe o varietate unica de mirosuri incarcate cu memorie? E posibil sa fim incurabili fata de unele amintiri? Sa refuzam sa traim fara a le resimti din cand in cand? Sa acceptam sa ni se ia orice, numai asta nu. Pentru ca nu cerem mult, cerem ca natura sa fie la locul ei si sa regasim lucrurile dragi asa cum erau cand am crescut pe langa ele. Daca ni s-ar lua si asta, s-ar pune capac. Am innebuni. As innebuni. Inteleg sa-mi iei persoanele dragi care au “sfintit locul”(Ioan Slavici), dar macar lasa-mi “locul” asa cum era. Si mai ales, nu ma indeparta de locul ala. Lasa-ma sa-mi fie dor de el, dar du-ma acolo din cand in cand. In simplitatea aia. N-am nevoie de renovari, de mobila noua si nici macar de o toaleta adevarata. Pune una in fundul ograzii orataniilor, da-mi un par sa pot sa ma feresc de gaste, si-mi e de ajuns. Ma fa doar sa fie si vara, sa pot sa ma plimb prin livada..


duminică, 9 iunie 2013

Psihologia zambetului sau




Nu stiu…e ceva la mijloc. Obisnuiesc sa ma conectez la endorfinele lui pe care apoi le imparte fara sa stie cu mine. E o aglomeratie de serotonina temporala. Dar cand e, e multa. Ma invaluie toata si-apoi pleaca, ma lasa cu niste melatonina. Si aia insuficienta. Dar macar imi accelereaza timpul catre el.
Parca e inutil sa scriu romane si sa definesc poetic un sentiment uman pe care il avem cu totii in diverse momente, cu diverse persoane. E clar ca nu poate fi o banalitate in asta si ca mereu cea mai frumoasa poveste e ultima. Dar toti vrem sa fim speciali, desi sentimentele sunt mereu aceleasi. Difera persoana, desigur, si asta le da unicitate.  E frumos sa fii om, un privilegiu as putea chiar spune, asta daca ar fi sa imi imaginez ca Dumnezeu a tras la biletele cand ne-a ales specia.
Scuza-mi impartialitatea. Imi place si mie romantismul. Dar uneori imi sunt prea clare lucrurile ca sa le mai dau o nuanta miraculoasa. El devine oxitocina mea! Mai concret de atat nu se poate :D  “Noi”-ul prinde viata si pluteste ca un spirit in atmosfera. E definit. Nu-i mai aduc argumente.
Si inca n-am spus nimic despre zambetul sau. Tocmai pentru ca el e sursa a toate astea.
 Deci, nu trebuie sa faca mare lucru pentru mine, mi-e de ajuns sa-mi zambeasca.



vineri, 22 martie 2013

Vreau sa fiu un copac



Mi-e dor sa fiu una cu natura. Dar eu stau intre acesti pereti pentru ca trebuie. Sau pentru ca sunt singura si nu pot sa ma plimb ca o nebuna in haosul asta de oras. In plus, vara nici nu a venit inca. Dar vad poze. Si nu stiu daca sa-mi fie ciuda pe cei care stau acum in mijlocul naturii sau sa-mi fie ciuda pe natura insasi. Ce noroc pe ea! 


    As vrea sa fiu un copac. Unul inalt. Cu toate riscurile. Vreau sa fiu un copac. Prefer sa fiu un COPAC! N-au decat sa se gainateze pasarile pe crengile mele, oamenii sa ma taie, natura sa ma chinuie. N-au decat sa-mi rupa frunzele atunci cand sunt mic, dar ce fericit voi fi cand ma vor catara ca sa-mi culeaga fructele. N-au decat sa imi cojeasca scoarta. Sa ma inunde, sa ma arda, dar voi renaste mereu si voi trai prin fiecare samanta a mea. Sa ma taie daca trebuie! Dar o bucata din trunchiul meu tot va ramane acolo unde-mi sunt radacinile. Si n-au decat sa ma planteze unde vor. Oriunde vor! Nu imi pasa. Pentru ca stiu ca oriunde as fi, nu pot fi decat sub cerul liber. Voi privi stelele cat vreau eu. Voi vedea galaxia, cometele, norii cei mai pufosi sau mai involburati, culorile cerului, apusul, rasaritul; si voi impartasi toate astea cu prietenii mei, copacii de pretutindeni. Ne vom juca unul cu celalalt trimitandu-ne vantul plin de frunze peste care vom fi scris poezii. Asa se indragostesc copacii. Si nu ma voi plictisi niciodata pentru ca voi avea mii de frunze galagioase si mii de drumeti care-mi vor trece printre ramuri in fiecare zi. Cine zicea ca un copac e singur si trist?(Eu) Si-n mijlocul desertului as fi fericit. Si pentru ca nu pot sa nu iubesc, probabil ma voi indragosti de un fir de nisip. Nu pot sa nu iubesc natura in toate formele ei. Daca as fi copac, as vorbi cu universul si sunt sigura ca indragostindu-se de mireasma mea imi va spune secretele lui. Voi simti cum ploua, cum ninge, cum fulgera, cum tuna, cum ma loveste grindina, cum ma bronzeaza razele soarelui, cum imi misuna iarba pe la picioare, voi simti cum ma gadila insectele si pasarile care mi se plimba prin coroana.
    Voi trai tot acest spectacol cu nerabdarea de a se repeta mereu. Voi fi copac, ce-mi va pasa mie daca e frig sau prea cald! Nu voi avea decat sentimente pure! Pentru ca un copac nu poate fi rau sau egoist. Un copac nu va rani pe nimeni intentionat. Voi fi acolo in existenta mea, un spectator zambaret, constant surprins de agitatia din jur si mereu nerabdator sa aud povesti. Voi avea timp sa le aud pe toate. Pentru ca un copac stie sa asculte. El nu e frustrat si nemultumit si nu duce lipsa de nimic. Pentru ca nu-si doreste multe. Daca il vezi verde si sanatos, inseamna ca e fericit! Si-atunci, cum sa nu-mi doresc sa fiu copac?  Voi fi verde, voi avea flori, fructe, voi bea apa, iar iarna ma voi dezbraca fara sa-mi fie rusine si voi trai cu tot spiritul meu miracolul vietii. Si ce mai miracol! 


                                                                                                                        Icy Fingers