Totalul afișărilor de pagină

vineri, 14 octombrie 2016

Spectacolul imprevizibil al vietii

Cand eram mica obisnuiam sa-mi petrec vacantele de vara la bunici. Eram foarte atasata de ei si obisnuita acolo. Mergeam cu ei in gradina, pe campuri la prasit si la cules recolta, in padure, di vale duminica la targ si la biserica, pe dealul Surlea la strabunica Mama Veta, la Siret la spalat covoare, mereu in tractorul bunicului, oricat de mult mi-ar fi placut si mie sa ma zdruncin in caruta. Uneori ma plictiseam, pentru ca eram doar eu si linistea, insectele si fosnetul frunzelor. Eram eu si papusile din papusoi, eu si pamantul uscat de seceta, eu si padurea cu pasarile ei. Ma simteam ca o Lizuca cu Patrocle al ei care semana intocmai cu toate generatiile de caini pe care le-au avut bunicii mei.                                  
  Chiar si acum cand merg la casa lor, sta acolo in fata usii o pereche de caini pichinezi maro, care desi nu sunt aceeasi de pe vremuri, ma recunosc de-a lungul anilor si ma primesc cu o imensa bucurie. Ce-mi place e ca acolo totul a ramas la fel. Poate un mic detaliu s-a schimbat, dar pietrele tapate pe pamantul din curtea casei sunt inca acolo. Sunt aceleasi pietre pe care am calcat desculta si eu si mama mea cand era mica. Imensa bolta de struguri ne-a tinut umbra tuturor si ne-a dat sa gustam acelasi soi aromat de-alungul vremurilor, in timp ce copacul cu cele mai gustoase pere este inca acolo, chiar dinainte ca bunicii mei sa fii construit casa aceea. Imi place ca atunci cand vizitez locurile astea, imi reamintesc tot si parca sufletul meu isi regaseste identitatea si apartenenta. Eu de acolo sunt. Acolo imi respira gandul si toate amintirile mele din copilarie se leaga de felul in care m-a imbratisat natura in sanul ei.
            Tin minte ca intro seara de vara, pe cand ma jucam in ligheanul cu apa pentru imbaiat, au latrat cainii la poarta, iar eu i-am spus bunicii sa nu primeasca pe nimeni in camera mea pentru ca ma rusinez.. Am fost atat de suparata pe ea cand o doamna a intrat in camera si a venit direct la ligheanul meu cu apa fierbinte si a inceput sa-mi vorbeasca dulce si sa ma ude cu apa. Am vrut sa fiu suparata, sa o cert pe bunica si sa le zic sa ma lase sa ma spal, dar doamna aceea mirosea asa frumos, avea bucle blonde si niste sandale inalte, albe. Imi era familiara, dar nu eram sigura cine era. La cei 4-5 anisori si cele cateva veri petrecute acolo, se parea ca ultima vara fusese atat de lunga incat uitasem cum arata mama mea.
Desi petrecusem multe veri acolo, niciodata nu ma intrebasem daca bunicii mei sunt fericiti. Parea ca stiu foarte bine ce au de facut si nu aveau timp pentru multe activitati, poate doar duminica, cand era zi de odihna. Bunicul era mai serios, iar atunci cand ma certa avea acea sclipire in privire care emana bunatate, facandu-ma sa fug si sa zambesc in acelasi timp, stiind ca ma iubeste. Era mereu ocupat, dar isi facea mereu timp sa glumeasca cu noi si sa ne mustre cu severitate paterna. Bunica era mai blanda, n-o tin minte incruntata. Decat atunci cand am dat foc la cel mai mare bustean din gradina si a trebuit sa alerge sa ia din bazin caldari cu apa. In rest, bunica zambea si era deschisa la discutii, venea cu idei si ne implica in treburile casei facand totul sa para un joc.
Cu trecerea anilor insa, n-am mai fost in vacantele de vara la bunici. Apoi, in scurtele vizite cu parintii la ei, devenisem mai mult un martor al discutiilor lor decat un membru activ la discutie. Se poate spune ca am fost si inca sunt timida, cu un oarecare respect fata de batrani, care nu imi permite orice abordare. Dar abordarea care imi trebuia fata de ea era familiaritatea. Era ceva in ochii ei, ceva care-mi spunea ca stie déjà tot, ca nu pot sa ma prefac cu nimic, ca intelege ca mi-e greu chiar daca eu incerc sa maschez  dezechilibrul. Era genul ala de persoana. Cand deschideam poate un subiect de conversatie imi oferea acel zambet pe care-l cunosc si il aplic si eu cand simt ca situatia este ciudata. Nu stiu de ce. Dar ea participa, elabora, poate de asta avea nevoie, sa vorbim, orice. Dar de fapt, niciuna nu eram o vorbareata prea mare. Am trait atatea impreuna chiar daca nu foarte mult timp, incat cuvintele de prisos nu-si aveau rostul. Noi doua in aceeasi camera era de ajuns.
Uneori bunica era aspra cu bunicul, iar el parea aspru cu ea. Imi pareau stresati, grabiti, ocupati, preocupati. Mereu era ceva de facut, totul era repetitiv. Mamaliga in fiecare seara, dimineata mamaliga cu branza sau lapte proaspat, mai tarziu supa de ghebe, ciorba de fasole, slana cu ceapa si branza la prasit, si-n restul timpului fructe din orice copac la indemana. Uneori se diversifica meniul, dar de cele mai multe ori era acesta.
Fiecare era ocupat, dar niciodata nu m-am intrebat daca sunt fericiti. Aceea imi parea normala, cea pe care o cunosteam, era viata adultilor privita din prisma unui copil. Era frumos. Dar nu m-am intrebat niciodata daca ei sunt fericiti. Pana de curand.
            Si am aflat fara sa vreau, fara sa anticipez si sa ma astept la asa ceva. Incercam doar sa dorm, iar bunica si mama incercau doar sa se ascunda si sa vorbeasca singure intrun ungher. M-am trezit martora discutiei lor si am aflat ca multe din cele inchipuite de mintea mea de copil erau false. Idealul casniciei solide era un fals. Si toti acceptau aceasta idée cu pasivitate, in timp ce eu ma uitam socata la ei, asteptand sa-mi spuna cineva ca totul e o gluma, ca exista o scuza intemeiata pentru declinul acela, dar nu, a trebuit sa imi asum acelasi raspuns pasiv si sa-mi ascund surprinderea intro masca a modernitatii care-si asuma acceptarea cu demnitate. As fi vrut sa dau de pereti cu demnitatea, sa ma agit si sa-i iau la raspundere pe toti responsabilii de dezamagirea mea.    Era ca si cum in mijlocul vietii, eu eram ultima naiva care nu aflase inca ca multe idealuri ale vietii sunt un fals. Ideea de ideal este ea insasi un fals. M-a zdruncinat de parca cineva imi spusese ca Mos Craciun nu exista, si desi in negare, dezamagita si surprinsa, incercam sa afisez calmitatea omului matur care nu mai crede in povesti.
M-am simtit indepartata pana si de bunica mea pentru ca mi-a dat aceasta veste fara sa-I amelioreze impactul asupra mea, fara sa incerce sa ma protejeze de adevar. Poate credea ca sunt suficient de matura pentru toate astea. Poate avea incredere in mine sa-si descarca sufletul si in prezenta mea.
Nu stiu cum s-o privesc. Ca pe un erou ambitios si luptator, ca pe o victima a vremurilor, ca pe un om supus societatii, ca pe un om fricos ce se teme de consecinte, …ca pe o victima …?
            Sunt sigura ca a facut mereu ceea ce a trebuit si ceea ce a fost mai bine. Sunt mandra de ea. N-as putea avea discutia asta cu ea. Cred ca ar fi foarte ciudat. Dar mi-ar placea sa stie cumva ca o iubesc si ca sunt mandra de ea, oricat de greu si de trista s-ar fi simtit. E o luptatoare si ii multumesc ca n-a lasat nimic sa-mi distruga globul de cristal in care traiam cand eram copil. Pentru asta e un om minunat. Nu puteam sa fiu ocrotita mereu. Poate ca viata n-ar fi fost corecta asa si nici prea interesanta.
Sunt norocoasa sa o am si mandra de tot! Povestea asta pe care evit s-o relatez in cuvinte dar pe care sufletul meu e trist s-o cunoasca, e tocmai cea care contureaza spectacolul imprevizibil al vietii.
Te iubesc, bunico!

Te iubesc, bunicule!